Din păcate (sau din fericire), eu a trebuit să mă dau cu capul de toate, până să ajung să scap de toate aceste lucruri consumatoare de energie, timp, stres și fericire.
Eram prin clasa a 4-a, aveam de susținut un recital la vioară și bineînțeles, eram MEGA EMOȚIONATĂ!
La sfârșitul prestației, o doamnă profesor, cunoscută ca cea mai exigentă din școală, s-a apropiat de mine și mi-a spus ferm: “Draga mea, ai cântat partitura foarte bine… Dar nu este suficient! Tu de astăzi nu mai ești elevă, ești ARTISTĂ! Trebuie să și transmiți emoție atunci când cânți, să interpretezi, să dansezi cu muzica, cu ochii, cu zâmbetul. Poate că acum nu mă înțelegi, dar sper cât de curând să se întâmple asta.”
Bineînțeles că la acel moment nu am înțeles mai nimic din ce mi-a spus, însă, cu timpul, am început să mă lovesc de câte o chestie care mă deranja la mine și mă bloca pe moment, precum:
- studiam cu orele acasă, dar tot studiul meu era în zadar pentru că nimeni nu îmi arătase cum să studiez EFICIENT, concentrat și conștient
- de câte ori se apropia vreun concert sau examen, efectiv începeam să mă stresez tot mai tare și sa mă gândesc doar la acele pasaje din partitură care nu îmi ieșeau, nerealizând că tot ce făceam era sa îmi proiectez eșecul…
- când ajungeam lângă scenă și îmi auzeam numele, mâinile începeau să îmi transpire, mă luau toate emoțiile posibile și imposibile și îmi aminteam din nou de pasajele cele mai grele care urmau, gândindu-mă “Sigur o să mă încurc acolo!!”
- când sosea momentul X – în care, evident, mă încurcam, mă făceam albă la față, mă pierdeam și mă uitam deznădăjduită spre corepetitoare, care cumva încerca să mă îndemne să merg mai departe, dar numai eu știu ce varză de note muzicale era în mintea mea. Pentru că da, învățasem partitura mecanic, și nu cu vreun sens logic
- nu mai vorbesc de vreo interpretare, când eu abia reușeam să termin piesa (în condițiile în care acasă o cântam fără probleme!).
La scurt timp după această perioadă solicitantă, mama mea mi-a lansat o provocare: m-a pus să încerc să cânt acasă melodiile pe care le auzeam la TV sau la radio, ori pe casetele audio pe care le primisem cadou de Crăciun.
Inițial am fost tentată să spun “Dar stai, nu am partitură pentru ele, cum pot să le cânt??”
Ceva m-a reținut și am luat vioara în mână, am gândit pentru câteva secunde și… le-am cântat!
Acela a fost cred că primul moment în care ceva din interiorul meu s-a trezit la viață și mi-a dat efectiv încredere în mine, încredere că POT!
A fost trezirea POTENȚIALULUI ASCUNS.
El era ascuns de prea multe partituri, prea multe informații irelevante și prea puțină direcție către interior, către ceea ce de fapt îmi plăcea să ascult, să cânt, ceea cu care vibram și care mă punea în evidență.
A fost un real și autentic moment de FERICIRE.
De atunci, deși am continuat să studiez muzica clasică și am terminat cam toate școlile cu 10, am ales ca în paralel să urmez un alt drum.
Este drumul pe care merg și acum și care mă face să mă simt LIBERĂ și FERICITĂ ca artist și ca om.
Cânt doar ceea ce îmi place, cum îmi place, la evenimentele pe care eu le selectez și unde sunt apreciată și aplaudată. Și făcând asta, realizez că s-au legat, în timp, vorbele acelei profe… acum nu doar cânt, ci și simt ceea ce cânt, dansez în interior și exterior, transmit mai departe emoția pe care o simt, inspir.
Nu-i așa că sună ideal?